Terapia durerii- despre doliu şi procesarea pierderii

 

 

Cred că nu este familie sau persoană care să nu fi trecut vreodată printr-o pierdere, printr-o durere….Dacă privim în trecut ,existau şi pe alocuri încă mai există ritualuri ale pierderii, care acum ni se par ciudate, fără noimă şi sens….Însă ele aveau şi au o noimă…aceea de a trăi ,simţi şi prelucra acea piedere care să ne ajute să trecem peste şi să ne putem duce viaţa mai departe.

Astăzi, însă, nu ne place să vedem suferinţa….încercăm să ne scutim cu orice preţ mai ales copiii să nu simtă niciun fel de durere….Şi da, poate fi de înţeles până la un punct…..Dar este o utopie să credem că putem avea o viaţă fără durere……Şi atunci când, din păcate, viaţa ne aduce şi astfel de momente , încremenim, nu ştim ce să facem şi cum să facem, indiferent că este vorba despre noi sau despre alţii.

Vedem în jurul nostru oameni care pierd oameni, copii, soţi, mame, părinţi……Şi mesajele care vin spun…”Fii puternic”….”Nu trebuie să plângi”….”O să treci peste”…….Şi spunem asta, nu din răutate…ci din teamă, din teama că nu ştim cum să îi fim alături acelei persoane care experimentează o pierdere…, nu ştim ce reacţie va avea şi cum vom face noi faţă la aceste reacţii.

Cu cât este mai mare potenţialul pierderii, cu atât mai intense şi mai variate sunt aceste reacţii. Cele mai puternice forme de ataşament  care se activează sunt agăţarea, plânsul, agresivitatea. Dacă aceste acţiuni sunt suficiente, legătura este restabilită, aceste comportamente încetează iar nivelul stresului scade. Dacă pericolul nu este îndepărtat, vor apărea retragerea, apatia şi disperarea.

Doliul, mai precis trăirea doliului sunt necesare pentru restabilirea echilibrului.

Sunt necesare 4 etape pentru ca doliul să fie încheiat:

  1. Să accepţi realitatea piederii

Nu poţi face faţă impactului emoţional al unei piederi până când nu conştientizezi faptul că pierderea a avut loc. Într-o primă fază apare negarea , negarea semnificaţiei pierderii , şocul.  Ca să accepţi realitatea pierderii, aceasta are loc atât la nivel intelectual , cât şi la nivel emoţional.

Aud foarte des de oameni care fuză să participe la înmormântări, şi mai ales de adulţi care le ascund copiilor moartea cuiva apropiat şi mai mult ,îi feresc de acest proces al înmormântării. Chiar dacă ar părea crud, înmormâtarea îi ajută pe oamenii îndoliaţi să accepte realitatea. Altfel s-ar putea să aibă nevoie de modalităţi externe de validare a realităţii morţii. Iar în cazul copiilor va fi dificil şi greu să înţeleagă unde a dispărut persoana dragă, iar cu cât copilul este mai mic, cu atât îi va fi mai greu de explicat .

  1. Cum să faci faţă durerii doliului

Durerea fizică şi durerea emoţională sunt necesare să le cunoaştem pentru a nu cădea în patologie. Tot ceea ce  suprimă durerea sau o evită ,poate prelungi doliul. De multe ori oamenii evită să îşi arate durerea şi asta şi datorită influenţei societăţii care poate să o facă dificilă. Negarea prin evitarea gândurilor dureroase poate proteja de disconfortul gândurilor neplăcute.

Alte forme de evitare a durerii pot fi idealizarea, alcoolul sau drogurile, inclusiv călătoriile sau petrecerile intense , care nu fac altceva decât să suprime durerea, crezând că într-o zi va trece. John Bowlby spunea că evitarea jelirii va duce mai târziu la o căderea sub forma unei depresii. Atunci reîntoarcerea şi conştientizarea durerii evitate pot fi mult mai dificile, asta şi pentru că suportul social nu va mai fi la fel de suportiv ca la momentul piederii.

Aceste reîntoarceri mai ales sub formă de depresie sau anxietate puternică pot apărea în momente care,aparent, nu au absolut nimic de-a face cu persoana pierdută…..un moment de răscruce în viaţă, o relaţie semnificativă care poate declanşa teama de pierdere, o epuizare după un proiect important pentru care am investit enorm de mult timp şi energie…..lucruri sau situaţii care ne vulnerabilizează la un moment dat şi deschid acea rană care nu s-a închis defapt niciodată…..deşi poate că au trecut ani şi zeci de ani de la momentul piederii.

Atenţie, copiii nu pot sta foarte mult în durere şi au manifestări diferite la durere. Astfel, de multe ori se vor refugia în joacă……dar asta nu înseamnă că ei nu simt durere sau că le-a trecut şi nu mai este cazul să pomenim despre ea……Deasemenea, unii dintre ei se vor agăţa de diverse pretexte pentru a-şi permite să plângă, pretexte care arareori pot fi identificate de adulţi ca fiind normale pentru o criză de plâns. În astfel de momente, adulţii ar trebui să aibă extrem de multă răbdare şi să pună întrebări dacă într-adevăr acela este motivul real care i-a supărat atât de mult, şi dacă nu cumva mai este şi altceva care îi supără…..de cele mai multe ori copiii vor spune ….”Mi-e dor de …..”, şi adultul poate să normalizeze acel dor, cum că şi lor le este greu şi e normal să ne fie dor şi greu, dar că împreună vom trece peste aceste momente dureroase …..Împreună….nu doar tu, copilule, ci noi, împreună.

  1. Adaptarea la un mediu în care decedatul lipseşte

Adaptarea înseamnă lucruri diferite pentru fiecare persoană şi ţinând cont şi de relaţia pe care persoana a avut-o cu cel/cea decedat(ă), precum şi de rolurile pe care acea persoană l-a ocupat în viaţa noastră.

În mod normal adaptarea ar trebui să apară cam la 3 luni după deces. Un rol important îl au credinţele despre lume şi viaţă, căutarea semnificaţiei vieţii după moartea cuiva apropiat. Blocarea în această etapă înseamnă că , defapt, persoana în cauză nu s-a adaptat la pierdere. Iar de modul în care va face faţă acestei etape va depinde finalitatea doliului.

  1. Continuarea vieţii

Amintirile celui/celei pierdut(e) nu se vor pierde niciodată, iar faptul că nu mai doare din punct de vedere emoţional nu înseamnă că i-am uitat.

Doliul se încheie când toate aceste etape sunt indeplinite. Timpul în care ele se procesează poate fi diferit de la persoană la persoană:  4 luni, 1 an, 2 ani sau niciodată-când deja avem de-a face cu doliu patologic. Doliul se încheie când te poţi gândi la cel/cea plecat(ă) fără să simţi durere, când nu mai există reacţii emoţionale puternice, precum plânsul sau o greutate puternică pe piept.

Doliul se încheie când o persoană îşi poate reinvesti emoţiile în viaţă şi în motivaţia de a trăi şi merge mai departe.