Speranţă

Speranţă

În urmă cu câţiva ani cineva mă sunase să consiliez o tânără în fază terminală. Ar fi trebuit să fiu o ultimă speranţă pentru acea persoană, pentru că nimic nu a părut să o ajute. Din păcate până când eu am ajuns în ţară , pentru ea a fost prea târziu…..am devenit speranţă pentru copilul ei de 5 ani. La acea vreme m-am frământat câteva nopţi. Oare sunt în stare să fac ceva pentru aceşti oameni? Oare pot să le fiu alături fără să mă las copleşită de povestea lor de viaţă?  Oare ce şi cu ce aş mai putea contribui eu la starea lor de linişte sau de bine? Toate acestea au rămas fără răspuns la acea vreme.

Astăzi am fost la oncologie la o altă doamnă tânără , al cărei cancer de col uterin a avansat într-un mod în care nici măcar medicii nu şi-l pot explica, cică doar în cărţi au auzit despre el.
Am mers pe jos până la spital, încercând să mă gândesc ce şi cum va fi. Am avut un amestec de muzică în căşti cu rugăciune în suflet, defapt încercând să mă încurajez .  Am aflat câte ceva despre ea doar cu 10 minute înainte să intru în salon. Acasă are o fetiţă de 2 ani. Era o femeie puternică şi aparent echilibrul şi forţa familiei.

În salonul de la ATI erau paturi cu bărbaţi şi femei, pudoarea şi jena nu îşi mai are locul în faţa necunoscutului, a morţii. Într-un colţ mi-o arată infirmiera pe această doamnă. M-am apropiat timid cumva, neştiind ce aş putea să  îi spun. De fapt nu mi-am dorit să îi spun nimic. Am mers acolo pentru a-i fi alături, pentru a o asculta pe ea. Nu aveam cum să ştiu nici măcar dacă va mai dori să vorbească cu mine, sau dacă va putea, durerile erau mult prea mari. Ce m-a atins a fost lupta ei interioară, aceea de a mai lupta pentru a mai rămâne cu copilul ei, cu famila ei, şi dorinţa de a se termina totul. Nu e o luptă corectă, pentru că nu eşti şi nu ai cum să fii pregătit pentru aşa ceva. Să simţi că mori şi totuşi să nu poţi înţelege cum vine asta. Să simţi că mori şi să nu îţi dai voie să fii tu însăţi, pentru că trebuie să te ocupi de celalţi, chiar şi doar la nivel mental. Să nu îţi dai voie să îţi fie frică, pentru că trebuie să pari puternică.

Dar acel TREBUIE să fiu într-un anume fel, acel TREBUIE să fac lucrurile într-un anume fel pentru că aşa am fost crescută şi educată mi-a dat pârghia după care m-am ghidat în discuţia noastră.

Oare câte conflicte au apărut de-a lungul timpului din cauza acelui TREBUIE?  Oare cu ce neîmpăcări şi remuşcări am ajuns până aici?  Oare la ce a folosit acel TREBUIE să fiu aşa sau aşa pentru ca ceilalţi să mă confirme şi să mă valideze?  Vinovăţia şi sentimentul de vină a fost unul foarte puternic.

Şi cum ar fi dacă ne-am ierta?  Iertarea? Da, pentru ceilalţi, dar nu pentru propria persoană. Sentimentul de iertare poate fi unul necunoscut în faţa atâtor TREBUIE. Şi constaţi că rolul tău acolo nu este de a alina durerea fizică, ci de pe cea emoţională. Să ajuţi acel om să îşi dea voie să fie OM, supus greşelilor sau nu, să înţeleagă că ORICE pe lumea asta se poate ierta! ORICE !!! Şi absolut toţi oamenii pot fi iertaţi!

La plecare cineva mi-a spus că sunt ca un înger trimis acolo. Nu îmi e foarte clar al cui înger am fost astăzi acolo, dar am plecat lăsând o tânără măcar cu gândul iertării şi al împăcării, şi cu promisiunea către ea că voi merge şi  mâine.